Şapte: lecţii din 2009

Prin octombrie, deja îmi venea să mă apuc de scris retrospective. Aveam un plan gata făcut şi de-abia aşteptam să treacă timpul să îl pun în practică. Au trecut cele două luni şi un pic şi planurile s-au schimbat. Organizarea gândurilor de dinainte de sfârşit de an, şi ea. De fapt, a trecut un an şi ce speram la începutul lui 2009 să scriu la sfârşitul lui 2009 nu seamănă deloc cu ce, iată, scriu la sfârşitul lui 2009.

Anul trecut pe vremea asta lucram după o scală cu plusuri şi minusuri, ponderată după importanţa diferitelor aspecte, pentru a calcula balanţa comercială a vieţii mele. A ieşit pe plus, însă nu ştiu dacă nu cumva am muşcat din caşcaval. A fost demult tare 2008 şi nu îmi amintesc prea bine.

Balanţa lui 2009 cred că e un mare minus. Nici nu mai calculez, ca să nu mă apuce depresiile şi să uit cât de tare mă bucur că se termină. Aşa că, pentru posteritate, am decis o variantă mai înţeleaptă de a trece în revistă un 2009 cam gri şi ursuz. Încep cu lecţiile, cu atât mai dureroase cu cât mi-am făcut temele pe propria piele. Sper să rămână avânt să vorbesc şi despre lucruri mai colorate.

1. Ca să laşi oameni să intre, înseamnă că trebuie să îi laşi să şi iasă. Nu am zis eu asta, am citit-o în Extremely l0ud and incredibly close. Dar se potriveşte ca o mănuşă cu ce a fost anul ăsta în materie de oameni. În 2009, mai mult au ieşit. Deci s-a făcut loc să intre alţii, poate la anul. După nenumărate întrebări aruncate în stânga şi dreapta şi majoritatea rămase fără răspuns, lacrimi, nelămuriri, un sentiment înfricoşător de neputinţă şi dezamăgire, apele s-au mai liniştit. Am priceput că prietenii şi banii trebuie să rămână pe veci în lumi diferite, indiferent câtă încredere am avea în maturitatea relaţiilor existente. Că prieteni adevăraţi sunt puţini, greu de găsit şi numai testul timpului le poate acorda această calitate. Restul sunt cuvinte goale.

2. Sunt un om mic. Nu mi-am dorit niciodată să fiu preşedinte sau să plec în misiuni umanitare în Africa. Îmi doream la un moment nişte lucruri definite de cuvinte pe care le spuneam cu toată gura: carieră, succes. La final de 2009 am înţeles că cel mai important obiectiv pe care l-aş putea avea este liniştea. S-ar putea să nu mă flateze, în ochii unora, decizia bruscă de a rămâne un om neînsemnat, despre care să nu existe rezultate pe Google, articole în presă şi despre care să nu se şoptească pe la întâlniri de afaceri. Nu cred că pot şi nici nu cred că vreau să mişc lucruri mari. Cred că mă voi mulţumi, dacă universul va conspira în favoarea mea, să fac pe unul sau pe altul să zâmbească, să ajut o bătrânică să treacă strada sau să las desene drăguţe în cutiile poştale ale vecinilor.

3. Colegă, nu şefă. Toate testele de personalitate făcute vreodată, mai serioase sau mai în joacă, mă dădeau om potrivit de lucrat cu oameni. Niciunul dintre teste nu m-a avertizat că să fii şefă e altceva şi, mai mult de atât, deloc de dorit. Cele mai mari frustrări de anul ăsta mi s-au tras de la faptul că trebuie să fiu şefă. Vreau, nu vreau, am chef, nu am chef, trebuie să fiu şefă. Şi asta nu ar fi o problemă într-o lume ideală în care toată lumea îşi face treaba ca la carte şi durerea de măsea nu este doar o bună scuză. Nefiind însă o lume ideală şi eu un om înţelegător care nu ştie să dea cu pumnul în masă pentru a trezi conştiinţele adormite ale angajaţilor români, nu de puţine ori mi-am luat-o în freză, am înghiţit în sec, am înjurat în gând şi am repetat, pentru a nu ştiu câta oară că nu mai vreau să fiu şefă.

4. Timpul îşi face treaba lui şi încă bine, dacă îl laşi. Degeaba zicea bunica, săraca de ea, că sunt prea smucită şi că trebuie să mă potolesc. Degeaba ridica din sprânceană de câte ori îmi doream ceva ieri şi azi aveam. Anul acesta, de-abia, am învăţat ce înseamnă să iei decizii pripite. Am luat câteva şi anul ăsta, mai mici, dar niciuna de talia celei pe care anul trecut am marcat-o cu plus, caracterizând-o drept curaj. Să mă gândesc de o mie de ori şi să fac o dată, este mult prea puţin spus. Data viitoare, sper să ştiu mai bine de atât.

5. Dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă vreu. Dar să ştim şi noi. În principal despre oameni de tot felul. Dar şi despre felurite situaţii. Unele lucruri trebuie să se întâmple şi se întâmplă. Se leagă prietenii, se primesc proiecte. Sau nu, cel puţin nu alea, nu toate, nu atunci. Să fii încrâncenat după câte ceva pe care ţi se pune pata nu e bine. Pentru că dragoste cu sila nu se poate, indiferent care e dragostea şi către ce se îndreaptă. Aici însă e nevoie şi de un pic de ajutor. Şi cred că acel ajutor răspunde la numele de sinceritate. De mare trebuinţă. Uneori dureroasă şi sângeroasă (mai ales dacă e fără tact), dar mai bine nişte copci puse din timp peste răni micuţe, decât să trec prăpastia legată la ochi şi ţinută de o mână neprietenoasă. Cum nu dau nume şi exemple reale, bucuraţi-vă de libertatatea de a face potrivirea cu personajele şi relaţiile din propria viaţă. Dacă vi se pare că nu vi se aplică, e de bine, dar mai verificaţi totuşi măcar o dată. Sau staţi cu ochii în patru.

6. Viaţa e ca o cutie de bomboane. Dă şi la alţii. Am prostul obicei să fiu ursuză atunci când am pase proaste. Şi să mă închid în mine cu amărăciunile mele, de cele mai multe ori închipuite. Dar nu am cum să aflu asta, dacă sunt numai eu cu amărăciunile mele. Da, nu e frumos să propun drept soluţie împărtăşirea amărăciunii cu alţii, că doar ei ce vină au, dar prinde bine şi se poate face cu rândul. Eu mă propun să mănânc toate bomboanele amare ale multora din jurul meu, în schimbul a măcar jumate dintr-o bomboană amară din cutia mea. Şi sunt tare darnică cu bomboanele dulci, pentru că, deşi mi se întâmplă rar, sunt foarte simpatică şi drăguţă când sunt în toanele mele cele mai bune.

7. Jumătatea plină, mereu. Anul acesta a fost ca un joc de ping pong între cele două extreme ale tuturor lucrurilor, afaceri, prieteni, dezvoltare personală (fâs…). Să zicem că mai mult pe la borna negativă şi că ăsta e motivul pentru care uit uneori câte lucruri frumoase există şi pot face, cât de mulţi oameni merită atenţie, cum e să te bucuri de partea plină a paharului, chiar dacă uneori e chiar mult sub jumate. Nu am voie să mai uit. Pentru că fac riduri, d-aia.

Gata. Pfoai, cât am scris. Mi-a prins bine, cu scuzele de rigoare celor care s-au oprit din citit mult mai devreme de aceste rânduri. Dacă experienţele mele vă dau temă de gândire măcar un pic, sper să fie de ajutor. Şi mai sper ca, printre rânduri, oamenii din cauza cărora am semne pe ici pe colo să înţeleagă câte ceva. Pentru noi cred că e deja cam târziu. Separat, poate ne va prinde bine. Unele rămase nespuse, mult mai explicite, lecţiile mele de 2009 sunt cu lacrimi în colţul ochilor. Îmi ştiu rolul jucat prost, lucrurile făcute aiurea, greşelile pe care sper să nu le repet.