Recunosc, nu îmi închipuiam că benzile desenate pot spune poveşti dureroase. Benzile desenate purtau în mintea mea haine colorate de copil cu inima usoara, cu jucăuşe bule de gânduri care plutesc deasupra schiţelor în creion. Până ieri, când am citit dintr-un foc Maus. A survivor’s tale, roman grafic în două părţi semnat de Art Spiegelman.
Mi-a trezit curiozitatea o combinaţie, în mintea mea, extrem de neobişnuită: povestea unui supravieţuitor al Holocaustului, transpusă în bandă desenată prin ochii fiului născut după război. Şi o bulă roşie pe copertă care spunea “Winner of the Pulitzer Prize”.
Maus este povestea lagărelor de concentrare şi a camerelor de gazare. A vieţii liniştite de dinainte şi a liniştii mereu neliniştite de după. A buncărelor, a pâinii cu rumeguş, a trădării şi a prieteniei. A vieţilor mai tinere sau mai bătrâne, mai apropiate sau mai depărtate încheiate abrupt şi necugetat. A speranţei şi a luptei pentru supravieţuire.
Dar Maus este şi o poveste despre cum se scrie o poveste despre Holocaust. Mintea umană nu acceptă uşor o poveste care atârnă asupra vieţii cu o asemenea greutate. Nu este la îndemână, copil post-belic fiind, să îţi porţi tatăl bolnav şi derutat înapoi în trecutul dureros în care şi-a pierdut prieteni, familia, copilul. Şi să asculţi ororile fără să pleci ochii şi să le imaginezi cu simplitatea schiţelor în creion într-o lume în care Holocaustul este o marfă preţioasă.
Ţesute fin între două drame extrem de personale, despărţite în timp, dar unite de o istorie care curge nestingherită sunt metafore care zdruncină clasificarea oamenilor în funcţie de etnie sau rasă. Evreii sunt înfăţişaţi cu chip de şoareci care poartă, în văzul lumii, măştile porcine ale polonezilor pentru a supravieţui. Măştile cad uneori, alteori se suprapun dureros. Personajele se diferenţiază doar prin mici detalii de îmbrăcăminte sau prin elemente de limbaj, uneori abia vizibile. Povestea nu se întrerupe, ci mai degrabă strigă în gura mare că astfel de generalizări sunt anapoda şi că nu au cum să ducă la nimic bun. Sunt generalizările unei lumi din care ar trebui să învăţăm pentru a nu o mai repeta niciodată.
Mă aşezasem la scris cu alte gânduri în minte, mai clare şi mai organizate. Care sunau mai degrabă a recenzie. Nu mi-a ieşit, iar am scris numai păreri. Mi-am adus aminte de episodul din CSI New York cu un grup de neo-nazişti care licitau pe internet pentru obiecte ale evreilor supravieţuitori, pentru a-şi amenaja un altar în cinstea curăţării raselor. Şi cu un nazist cu conştiinţa puţin curată care şi-a tatuat pe mână un număr de ordine ca să se poată strecura prin viaţă nestingherit, cu mască de şoarece. Şi cu lacrimile stoarse la final, când cazul se încheie cu bine. Rămân la părerea că Holocaustul este supra-utilizat, fără respect.
Cum ar zice Art Spiegelman, citându-l pe Samuel Becket: Every word is like an unnecessary stain on silence and nothingness (p. 205)
Cartea se găseşte la Librăria Jumătatea Plină.
