jurnalul unei tinere fete

in sfarsit, am terminat de citit jurnalul annei frank. nu vroiam sa citesc din nou o carte dupa care sa plang sau care sa ma faca sa repet obsesiv, cateva zile in sir, ca lumea e nedreapta. pe de alta parte, auzisem prea multe despre carte, asa ca trebuia sa ajung si la punctul final. am zis “in sfarsit” pentru ca toate astea, una peste alta, au facut ca lectura sa dureze mai mult sau mai putin trei luni.

multa vreme, auzind vorbind despre carte, am crezut ca este fictiune. cand am dat cu nasul de realitatea fotografiilor din carte, de povestile de pe net, de casa din Amsterdam, devenita muzeu, povestea mi-a devenit mult mai apropiata.

recunosc ca ma asteptam sa citesc altceva. poate sunt insensibila sau poate toate povestile despre nazism, evrei, tabere de concentrare si camere de gazare au cam stors tot ce era de stors din mine. mi-e greu si dureros sa imi inchipui disperarea, frica, neputinta, groaza din sufletele si mintile tuturor acelor oameni care au trait perioada si au scris istoria. atunci, ca si in alte momente negre ale umanitatii. insa, asa stand situatia, aceasta carte nu m-a impresionat pana la lacrimi, nici macar in apropierea lor, decat in foarte rare momente…

m-am trezit fata in fata cu gandurile unei fete de 14 ani, fortata sa se maturizeze brusc si sa lase deoparte prietenii, bicicleta, cartile si jocurile. nu e o situatie cu care un copil sa se impace usor, insa nici sentimentele de razvratire impotriva lumii si senzatia ca nimeni nu o intelege nu sunt o premiera pentru varsta adolescentei.

am fost placut surprinsa de cursivitatea gandurilor (fiind vorba, totusi, de un copil), de intelepciunea practica si spiritul analitic cu care a descris viata de zi cu zi. insa toate acestea pe fundalul unui oarecare adapost. precar, e adevarat, cu bombardamente ca muzica de fundal, respiratia taiata la fiecare sunet de pasi. mancare rationalizata, sperante cladite si spulberate mereu. in permanenta sub presiune. cu siguranta, doi ani traiti astfel nu trebuie sa fi fost deloc usori. este un mod de a supravietui pe care eu, cu acces la internet, apa calda la discretie, supermarketuri non-stop si fara o stea cu sase colturi pe maneca hainei mi-l pot doar inchipui, tremurand si cu strangeri de inima. si totusi, nu este vorba de aceeasi presiune ca in taberele de concentrare, unde nu au existat carti de franceza si engleza, reviste despre vedete si nici ocazia de a recunoaste cu usurinta ca mama nu iti mai face trebuinta.

e o carte frumoasa, scrisa bine (nu am pretentii de critic, ci privind cu ochii mei de cititor), impresionanta prin personajul principal si circumstantele povestii. si merita un muzeu, milioane de exemplare vandute si sa fie considerata simbol al luptei omenirii pentru pace si dreptate, la fel ca orice carte care te face sa urasti nedreptatea si sa speri ca unele greseli nu se vor mai repeta niciodata. dar oare in ce masura mai mult decat altele care descriu drame umane comparabile?

Tagged as: anne frank, holocaust, jurnal