mi-am sters lacrimile din coltul ochilor. speram sa se termine altfel, sa insemne ceva ca niste copii privesc cu atata inocenta lumea oamenilor mari in care exista “jews and the opposites” sau orice alta impartire care ne da motive sa facem bombe, sa ridicam garduri inalte, sa ne plimbam rautatea cu mandrie.
“not in this day and age”. asta este ultimul rand din carte. dar nu e asa. si astazi, in timp ce eu stau comod pe o canapea si imi vars naduful pe un blog oarecare, povesti ca cea pe care am citit-o azi se intampla in cine stie cate locuri din lume. cu motive cretine, egoiste, lacome.
este atat de trist cum pe masura ce invatam lucruri mai multe, suntem din ce in ce mai neintelegatori, mai limitati, mai prosti, mai incuiati. cum nimic nu mai e sincer si curat, cum nu ne mai punem intrebari simple, dar pretindem ca stim toate raspunsurile. cum nu am imbraca niciodata pijamaua in dungi a altcuiva si nu i-am calca desculti pe urme pentru a cunoaste si ce este dincolo de gardurile pe care ne dam voie sa le ridicam.
mi se pune un nod in gat si probabil orice altceva as mai scrie aici sau gandi in fierbinteala nemultumirii e oricum prea putin si nesemnificativ. privind inainte, nu cred ca o sa o recitesc cartea, desi O. asa zicea. nu mai pot privi la fel joaca de-a intrebarile stiind cum se termina.
mica si prostuta de mine, superficial, am acordat cartii 5/5.
{ 3 comments… read them below or add one }
O. zicea asa pentru ca aparine unui alt model psihologic. Care daca gaseste un motiv sa planga il va folosi si a doua si a treia si a … data. Imi amintesc si acum cum a fost prima data. Si eu eram intr-o cafenea. Cumparasem cartea in spaniola (acum ca sa am un motiv social acceptabil sa o citesc din nou o am in spaniola, engleza, franceza, catalana, italiana, ebraica si olandeza) si s-a intamplat sa ma cufund la fel de puternic in lipsa de miza a jocurilor copilariei, pana la punctul ala absurd in care iti dai seama: e un copil neamt, e un copil evreu, e un gard de sarma ghimpata, e indarjirea aia copilareasca sa nu vezi ce e in spatele gardului si sa nu interpretezi totul ca fiind ceva din seria pe care ai deschis-o in ziua in care ti-ai spus si tie ca Mos Craciun nu exista. Si apoi zece pagini schimba tot. Nu mai crezi in candoarea regasita in 200 de pagini, totul se precipita, ai impresia ca undeva cineva a gresit masiv, si ca naratorul este un trickster care distruge exact ce n-ar trebui distrus, ca sentimentele tale sunt nedrepte, ca ai regrete si lacrimi pentru o victima din tabara asupritorului, si prea putine pentru victimele din partea asupritului: cartea nu te trimite deloc intr-un rai al comemorarii victimelor ne-nemtesti. In fine. Tehnica asta narativa simpla e ca o inducere hipnotica: te simti confortabil in cadrul ala fara exigente al copilariei si brusc iti creste nivelul de vinovatie. Tie. Personal. Cred ca motivul pentru care revin la carte nu are legatura cu cartea in sine. Cred ca revin din cauza ca nu gasesc alt mecanism al vinovatiei de care sa ma leg. Si am nevoie de lacrimile alea de la final. Care curg fara sa oftezi, fara sa dai voce durerii. Curg pur si simplu si te recunosti si tu vinovat. Urat joc psihologic, frumos efect la final.
nu cred ca lacrimile mele au insemnat regrete pentru victima din tabara asupritorului si vinovatia pentru mai putine regrete pentru victimele din tabara asupritului, doar pentru ca stim deja istoria si ne-am obisnuit cu nodul in gat. naratorul nu a distrus nimic. a construit doar, foarte frumos, o inocenta peste care au calcat cizmele lustruite ale oamenilor mari. de asta am plans. sunt lacrimi pentru ca inocenta aia din primele doua sute de pagini nu a contat la nimic, desi ar fi trebuit. ar trebui sa conteze in viata reala mai mult decat orice alt mecanism, orice alta motivatie. si este o mare pierdere si tristete ca nu este asa. ca nu a fost asa.
nu cred ca o sa o mai citesc pentru ca finalul e prea categoric ca sa mai lase loc de vreo speranta si, dupa ce ai ajuns sa plangi o data la acest final, iti vine sa tipi la fiecare pagina ca degeaba exista prietenie, ca ar trebui sa faca trecerea in sensul celalalt pe sub gard si sa fuga, ca ar trebui sa creasca repede mari, sa inteleaga si, cu mintea inocenta, sa schimbe ceva. dar nu se mai poate da timpul inapoi pentru ca doi copii, fiecare de cate o parte a gardului, sa poata schimba ceva, desi poate (nu) ar fi fost suficient ca oamenii mari sa ii priveasca si sa inteleaga prietenia fara joaca. mai trist decat asta este ca nimeni nu a invatat inca lectia.
si filmul aici
http://www.ninjavideo.net/video/17884