merg cu pasul oarecum mare. si apasat. un pic leganat, ca o ratusca (de la mama mi se trage si nu am mers niciodata cu carti pe cap). si in timp ce merg, vorbesc. cu cei de langa mine, cu care merg impreuna. la telefon. sau singura. nu, nu in gand.
cand eram mica la sighisoara, pe strada noastra statea o profesoara de franceza care vorbea mereu singura pe strada. lumea zicea ca era nebuna, ca isi gasise sotul mort in casa si ca de atunci nu mai vorbea cu oameni, vorbea doar cu ea sau cu fantoma lui. pe la tara pe la strabunica erau tot felul de oameni in varsta, pe la poarta, stand singuri si vorbind singuri.
asa ca am invatat ca e de rau sa vorbesti singur pe strada. ca inseamna nebunie, singuratate. si totusi vorbesc singura pe strada, fara sa insemne niciuna dintre acestea. inseamna ordine. daca doar te gandesti la lucruri, gandurile se amesteca. niciodata nu stau cuminti sa le vina randul. mai o reclama, mai o privire, un parfum, si gandurile zboara in alte locuri neplanificate. asa ca daca ai o treaba importanta de rezolvat, e de vorbit singur. ca lucrurile sa prinda contur, sa se aseze, sa nu se amestece. ca mai apoi sa iti aduci mai bine si mai clar aminte ce ai stabilit cu tine. eu asa fac. asa am facut azi, pe drum spre cafenea, cand treceam in revista cadourile din pungi si destinatarii respectivi.
