azi noapte, in timp ce se auzea in fundal karaoke, am vazut pulp fiction, pe care il incepusem saptamana trecuta, dupa ce un an de zile am taraganat-o. nu aveam chef de un film greu, cum sunt filmele lui david lynch. dupa titlu, asa suna. dar mi-a fost dat sa aflu ca m-am inselat.
mi-a placut foooarte tare. felul cum povestile se intregesc pana la capat, personajele, jocul actorilor, chiar si de john travolta, care nu e pe lista mea de preferati.
prima surpriza placuta la care am zambit singura a fost coincidenta momentului in care mi-am pus intrebarea “cum il cheama pe personajul lui jackson” cu aceeasi intrebare pusa in film. apoi cateva expresii faine, gen “think nothin’ of it” in loc de “cu placere”, “exercise in futility” si “i’m gonna get medieval on your ass”. muhahaha.
detaliile mi s-au parut incredibile. si importante in cursul filmului, in ruperea povestii pentru o secunda, ca mai apoi trairile sa revina mai puternice. degetul miei, cu unghia colorata, care apasa butonul de play. instrumentele aproape medicale din trusa pentru heroina, sangele care tasneste in siringa pentru a se amesteca in licoare. masinuta galbena care iti ia ochii, cand, de fapt, butch se uita la o sabie.
pe cat de luminat si deschis este facut fimul, pe atat de ciudata apare scena din taxi, in care singurele pete cat de cat colorate sunt boxerul transpirat si columbianca ciudata. masina parca sta pe loc, poate ca si timpul lor. in spate se vad niste lumini care se misca uneori, abia simtit. dar imaginea este alb negru, ca si cum un poster vechi ar vibra in spate. taxiul pare o alte lume, sau o poarta, si tot ce a fost in spate ramane trecut.
coloana sonora este incredibila, iar cafeneaua cu masini e de tinut minte.
[my rating 5/5]
{ 1 trackback }