Azi noapte am terminat de citit The Shining. După mai bine de opt luni. Nu am multe scuze pentru această lectură în ritmul melcului turbat, dar am o scuză foarte bună (pentru mine, cel puţin): mă aşteptam la cu totul altceva. Şi poate că aş fi renunţat după primele câteva zeci de pagini, dacă nu îmi pusesem în cap că citesc întâi cartea, apoi să văd filmul, şi musai vroiam să îl văd pe Jack Nicholson în rolul ăsta.
Să povestesc un pic despre începuturile relaţiei dintre mine şi această carte. Am văzut la librărie ediţia în română cu Jack Nicholson pe copertă, în varianta aici prezentă (şi luată de aici). Auzisem despre carte, despre film, despre Stephen King, dar trebuie să recunosc că am oarecum alte gusturi la lectură (asta ca să nu zic că uneori rămân în urmă cu scrierile clasice…). Dar când l-am văzut pe good old Jack pe copertă, ştiind ce roluri poate juca, am zic că da, domne, merită să o luăm pe calea musai întâi cartea-musai imediat după filmul.
Să încep cu veştile bune sau cu veştile proaste? Cartea m-a dezamăgit, pentru că aşteptările erau dincolo de tavan, doar Jack Nicholson era tatăl dement care urma să facă ceva înfricoşător. Multe descrieri, scrise frumos, de altfel, dar mult prea lungi; multe scene trecute, interesante, dar care construiesc un fel de aşteptare la nivelul căreia finalul nu va ajunge niciodată. Puştiul compensează şi este conturat frumos, cu all the shining în jurul lui. Dar un hotel care prinde viaţă? Morţi trecuţi pe care îi văd şi sânge-mâl? Animale de gard viu care o iau la goana prin curte? Unde se pierde pe drum tot potenţialul unei poveşti tragice ca urmare a unei alte poveşti tragice din trecut? Şi n-ar fi fost mult mai puternic şi mai aproape de monştrii pe care îi vedem zi de zi dacă nu era hotelul care punea stăpânire pe el, tatăl (fie el şi slăbit ca urmare a unei relaţii cu un tată denaturat), ci mai degrabă trecutul care transformă realitatea şi rănile nevindecate care încep să supureze? Şi de ce am parcurs cu răbdare bine peste 300 de pagini ca să ajung să citesc rânduri, pagini cu sufletul la gură de încleştare, iar acel ceva de care ar trebui să mă înspăimânt să fie un hotel bântuit?
Şi apoi filmul. OK, zic. Părerile sunt împărţite. Unii spun că filmul e cel mai tare, alţii pariază pe carte. În vreme ce scriu aceste rânduri, doi tineri absolveţi de facultăţi de profil îmi repetă obsesiv că filmul e o capodoperă. Da, pentru Jack Nicholson, căruia roluri înfricoşătoare i se potrivesc mănuşă. Da pentru unele cadre (copilul pe bicicletă urmărit de cameră, scena şi dialogul din toaletă). Da pentru labirint. Da pentru coloana sonoră, efectele crescânde şi momentele de suspans. Da pentru paginile scrise dement, la nesfârşit, nebunesc şi pentru sunetul sinistru al maşinii de scris. Dar nu pentru un rol necredibil al lui Wendy şi un Danny mai puţin spectaculos, deşi loc de manevră era grămadă. La fel de mare nu şi pentru scene care în carte curg natural şi la locul lor (chiar ireale cum sunt), iar în film sunt cârpite, doar pentru că au potenţial de a şoca.
Nu luaţi neapărat în seamă părerile unui cititor profan, sau ale unui spectator pe măsură de profan. Trebuia doar să zic că mă simt trădată şi dezamăgită şi, dacă nu aici, atunci unde?
{ 1 comment }
